Sfantul Ierarh Nectarie

Luni, 06.26.2017, 6:44 AM

Bine aţi venit Vizitator | RSS | Principală | Catalog de articole | Înregistrare | Logare

Principală » Articole » Articolele mele

SFANTUL IERARH NECTARIE – “CIOBURI” DIN PATIMIREA UNUI ARHIEREU sau PRIGOANA DIN SPATELE ICOANEI Partea 1

SFANTUL IERARH NECTARIE – "CIOBURI” DIN PATIMIREA UNUI ARHIEREU sau PRIGOANA DIN SPATELE ICOANEI


Sfantul Nectarie - icoana 8

bscap0042

„- Tu, Nectarie, aşa?

- Aşa a binevoit Domnul”.

Avem in viata prea-blandului Mare Ierarh si Facator de minuni Nectarie al Pentapolei si Eghinei chipul intreg al Bisericii care, slujind jertfelnic, se lasa rastignita neincetat si literalmente pana la sfarsit de catre cei care au ales iubirea acestui veac. Sfantul Nectarie constituie un fel de rezumat duhovnicesc "in vivo” al istoriei Bisericii si o predica vie a Crucii traite integral si desavarsit, o "predica” incrustata in insusi trupul sau, devenit mireasma a nestricaciunii si oglinda marturistoare a Slavei.

Datorita vindecarilor, a faptelor minunate nenumarate si a harului imbelsugat pe care-l raspandesc sfintele sale moaste, numele Sfantului Ierarh Nectarie a ajuns extrem de cunoscut si de iubit, insa prea putini cunosc sau constientizeaza, chiar si atunci cand cauta cu nadejde adapost si tamaduire la racla sau la icoana sa, cum a ajuns acest  mare traitor al Ortodoxiei in vremuri foarte apropiate de noi sa dobandeasca o asemenea masura a sfinteniei si a maririi. Pentru ca, de multe ori, noi preferam sa ramanem despre sfinti cu o imagine ceva mai edulcorata si mai confortabila psihologic, alegand sa vedem in ei niste simple modele  ale bunatatii nemarginite si sa ne impartasim de roadele bogate ale vietuirii lor, dar fara sa cutezam sa patrundem macar cu mintea, si macar in parte, si in imprejurarile concrete si in intreg procesul patimirii lor pentru Hristos, pentru a intelege mai bine si ce anume sta in spatele unei icoane si a unui trup care a biruit insasi putreziciunea firii.

04.05.07.2.lentNu este om care sa vrea sa urmeze pana la capat lui Hristos si care sa nu sufere bataie si lupta. Fie ca este pustnic si e confruntat cu iadul launtric al patimilor si razboiul fatis al diavolilor, fie ca este mirean si isi ridica trupul si lumea impotriva deoarece duce o viata neinghitita de moartea acestui veac, fie ca este preot sau ierarh si isi ridica impotriva pe cei puternici si, cel mai dureros, pe cei asemenea in treapta sa, dar slujitori cu duhul ai Mamonei.

Precum marturisea si Cuviosul Arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan, in cuvinte care se aplica desvarsit si Sfantului prigonit de la Eghina:

Dar în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea lumii întregii, Biserica ia asupra sa în mod conştient povara furiei generale, aşa cum Hristos a luat asupra Sa pacatele lumii. Şi dacă în această lume a păcatului Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa va fi inevitabil ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată si sa sufere. Domnul însuşi şi Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieţii în Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând:

Toţi cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim 3,12).065

Aşa a fost şi va fi întotdeauna şi pretutindeni în lumea întreagă  de când există păcatul.

„Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 6). Prin aceste cuvinte Domnul spune ca aceia care propovăduiesc pacea Evangheliei vor fi asemenea Lui, Fiul Unic al lui Dumnezeu. Vor fi asemenea Lui în toate, nu numai în Slava şi în învierea Lui, dar şi în înjosirea şi moartea Sa. Scriptura vorbeşte mult de aceasta. De aceea, toţi cei ce propovăduiesc cu adevărat pacea lui Hristos nu trebuie să uite niciodată Golgota.

Şi toate acestea numai din pricina cuvântului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, căci cuvântul Meu nu este întru voi”(In 8, 37), a spus Domnul iudeilor. Biserica propovăduieşte acelaşi cuvânt: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, dar lumea nu poate suferi acest cuvânt. De aceea, dintotdeauna, lumea păcatului a prigonit adevarata Biserică şi o va prigoni, i-a omorât pe slujitorii ei şi ii va omorî în continuare… Mulţi oameni sunt în stare să vorbească cu uşurinţă despre iubirea lui Hristos, dar faptele lor sunt un scandal pentru lume, şi de aceea cuvintele lor sunt lipsite de putere făcătoare de viaţă.

Spre deosebire de prigoana pe care o sufera un mirean sau chiar un monah oarecare, prigoana suferita de un ierarh este mult mai crancena, mai greu de purtat, mai ascunsa vederii ochilor omenesti, dar si mai… periculoasa in consecinte. Pe langa faptul ca se opreste o lucrare mantuitoare prin prigonirea lor si se cauta a pune lumina sub obroc, astfel de faradelegi smintesc, tulbura si creeaza mari framantari in interiorul Bisericii.Tocmai de aceea pilda acestor sfinti ierarhi prigoniti  (de care este plina istoria Bisericii, inca de la inceputurile ei) este de mare insemnatate pentru a dobandi dreapta socotinta si pentru a nu ne lasa purtati in vreo tulburare bisericeasca nici de frica de puterea vicleana care cauta a se impune in numele ascultarii celei duhovnicesti, dar nici de infierbantarea sangelui si de gandurile ravnei trupesti si ale dreptatii omenesti, ci de duhul si de pilda Parintilor.

Fariseii-si-Pilat-733648Si care este aceasta pilda? Faptul ca, pe de o parte, nu s-au plecat vreo clipa spre compromis si spre slugarnicie,  iar in rabdarea lor si-au pastrat integra demnitatea si neincovoiata constiinta in fata fratilor mincinosi. Este de urmarit, de pilda, vesmantul "duhovnicesc” fatarnic al… iubirii si al durerii parintesti cu care isi imbraca un episcop prigonitor reaua-credinta strigatoare la cer cu care il trata pe vasul ales al lui Hristos (chiar si dupa ce acesta, victima a altor uneltiri murdare din partea fratilor sai manati de  patima lui Cain, fusese deja alungat din scaunul de  episcop al Pentapolei si acum nu mai cerea decat sa slujeasca decat ca un simplu calugar care voia in modul cel mai pasnic sa fie calauza duhovniceasca unei obsti de maici).  Daca unii dintre cei de azi  ar citi o scrisoare ca aceea trimisa de Mitropolitul Teoclit (cum se va vedea mai jos) smeritului batran Nectarie, dar fara a cunoaste destinatarul, am putea pune ramasag ca, dupa cat de convingator scria, ar fi fost cu trup si suflet de partea Vladicii persecutoare, si total impotriva calugarului neascultator, care, vezi bine, ar fi calcat randuielile Bisericii! Mai cu seama ca, intotdeauna, cel care detine autoritatea inspira o teama care paralizeaza multora constiinta si le intuneca vederea mintii, iar pentru altii trezeste automat reflexul obedientei si al spiritului de "raisonneur” docil, din cauza trebuintei psihologice si a instinctului oportunist de a se "culcusi” intotdeauna sub mantia celor puternici!

Pe de alta parte, desi aveau si de partea lor poporul, Sfantul Nectarie si toti ierarhii prigoniti nu s-au pornit cu razvrat, nu au dorit razbunare, nu si-au cautat rezolvarea dreptatii in aceasta lume, nu au gandit macar o clipa la parasirea Bisericii si la a-si forma propria lor bisericuta, nu au provocat schisme si nici fracturi in sanul Bisericii, nu au pus la indoiala harul ei, din pricina acapararii unor scaune inalte de catre urmasii in duh ai lui Iuda si ai fariseilor. nek7Chiar daca nu erau doar ei insisi amarnic nedreptatiti, ci vedeau bine coruptia adanca si cancerul duhovnicesc care macina nemilos o buna parte din ierarhia Trupului lui Hristos, desi acestia se inchinasera si se vandusera Cezarului (si Antihristului masonic si papistas in cazul celor din vremea lui Nectarie), desi se luptau a subordona Biserica intereselor mai-marilor acestei lumi, persecutand programatic monahismul si pe toti marturisitorii. (Si ca scandalul supercorectilor sa fie si mai mare, s-a intamplat, ca o ironie divina, ca tocmai un patriarh ecumenic mason si vanzator al Bisericii, Athenagoras, "vrednic” urmas al prigonitorului apostat Meletie, sa fie cel care l-a canonizat, in 1961, pe Sfantul Nectarie!)

Era si atunci – si a fost de multe ori in cursul drumului Bisericii prin istorie – o  vreme infricosata, foarte mult asemanatoare cu cea pe care o traim astazi. Sfintii ierarhi prigoniti de  chiar confratii lor au ramas, pana la moarte, inlauntrul Bisericii, si devotati acesteia, cautand dincolo de cele vazute, nu la organizatie, ci la Organismul ei viu, vesnic si sfant, rugandu-se si pastrand comuniunea sacramentala cu insisi prigonitorii lor, atunci cand nu erau atinse probleme dogmatice. Exemple in acest sens ne sunt si Marele Ioan Gura de Aur (asupra caruia ne vom apleca mai mult la praznicul sau), si Sfantul Nectarie, cinstit astazi. Pildele lor marturisesc un lucru pe care cei care abordeaza Biserica abstract si purist, in duh protestant sau doar ideologic, nu reusesc sa il inteleaga: soarta Bisericii lui [Dumnezeu] nu sta numai in mana oamenilor (Mircea Vulcanescu). Aici, in acest veac, Biserica este luptatoare, si multe o lupta inclusiv din interiorul ei. Biserica Triumfatoare este in cer si la sfarsitul veacului, caci abia atunci va fi separat graul de neghina. Pana atunci, potrivit Evangheliei, ele sunt lasate sa creasca impreuna, iar graul sfinteniei se vadeste cu atat mai curat si mai roditor cu cat este si mai trecut prin ciurul persecutiilor si ispitelor necrutatoare ce nu au sfarsit pana in clipa mortii.

01_Sf_Nectarie_facatorul_de_minuni

Extrase din: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007, care pun in lumina, prin prezentarea ultimei parti a vietii Sfantului Tamaduitor, si alte mari daruri si virtuti minunate ale sale, mai putin cunoscute:

Capitolul al V-lea

1. Începutul legăturilor duhovniceşti

Pentru ierarhul dăruit cu înţelepciune dumnezeiască şi stăpânit de dorul de a fi împreună cu Hristos şi de aşteptarea chinuitoare de a vedea frumuseţea de necuprins cu mintea a chipului Său, singura soluţie care-l mai putea mângâia era retragerea la mănăstire. O vedem limpede în scrisorile trimise mai târziu ucenicelor sale din Egina. Fiind un om întru totul sfinţit, înţelept cu duhul şi foarte pătrunzător, a cântărit ce era mai important: să rămână şi să slujească mai departe Seminarul Rizarios sau să se retragă ca preot la o mănăstire, unde lumina duhului său avea a spori şi mai mult? A ales mănăstirea. De altfel, se apropia de bătrâneţe şi ar fi preferat să-şi petreacă ultimii ani în căinţă si în rugăciune, „la picioarele” iubitului său Iisus.

Dean_of RizariosSchoolPronia dumnezeiască, cea care rânduieşte lucrurile cu mult timp înainte, a făcut să apară şi împrejurările potrivite. La Seminar opera sa de strălucit educator şi de păstor fără turmă născuse o foarte intensă mişcare creştină, în sânul unui popor ce se aflase aproape nepăstorit. Deşi centrul ei era Rizarios, mişcarea a crescut şi s-a întins la acea vreme în toată Atena. Credincioşii de toate categoriile priveau ca pe o mare cinste şi o mare binecuvântare a-l primi pe Părinte în casă, fie doar pentru câteva ore. Blândeţea şi smerenia acestui ierarh sfânt şi înţelept, oglindite în toată făptura-i şi în felul plin de evlavie în care slujea, readucea la viaţă sufletele celor adunaţi, cu cuvinte mai dulci decât mierea.

Lucrurile s-au întâmplat astfel: odată, Părintele se afla în casa unui om cu stare, Mathopulos, fratele ieromonahului Eusebie. În acea casă, atunci, s-au pus temeliile una mănăstiri. Părintelui i-a fost dat să cunoască un suflet îngeresc, pe Hrisanthi cea oarbă. Tânăra îşi pierduse vederea după trup din anii prunciei, dar Dumnezeu îi deschisese ochii sufletului. Sufletul ei sorbea cu nespusă bunăvoinţă tot ce credea a-i fi de folos şi spre îndrumare de la oameni înduhovniciţi şi de la biserică, unde mergea cum este rânduit. Cu toate că nu ştia carte deloc, dragostea ei de a învăţa şi curăţia minţii o făceau să semene cu un teolog.

Tânăra Hrisanthi s-a spovedit la Părintele Nectarie, care a fost copleşit de sfinţenia vieţii fetei. Era oarbă, dar ochii sufletului îi erau deschişi şi vedeau îngeri. Tânăra avea mai multe prietene de vârsta ei, fecioare care aleseseră să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Toate doreau să aibă un părinte duhovnicesc care să le înveţe şi să le călăuzească, căruia să-i încredinţeze cârma sufletului lor. În inima lor prinsese rădăcini dorinţa de a se călugări.

bscap0043

Hrisanthi le-a adus şi pe prietenele ei la Părinte, să-l cunoască şi să se spovedească. Ele i-au mărturisit Arhiereului lui Hristos marea lor dorinţă de a se face monahii. Aceşti copii ai Domnului, cunoscându-l pe Prea Sfinţitul Nectarie, şi-au aflat mângâierea dorită a sufletului, iar dorinţele lor, o binecuvântată împlinire. În persoana sa luminoasă şi-au aflat părintele duhovnicesc şi deopotrivă ocrotitorul sufletelor şi trupurilor lor.

Părintele, al cărui nestrămutat ţel era acela de a fi asemenea lui Hristos, pe Care se străduia a-L urma în toate le-a primit în inima sa milostivă pe aceste fecioare sărace, dar nespus de evlavioase. El însuşi simţise de mai multă vreme chemarea de a se depărta de cele ale lumii şi se gândea în ce chip se va retrage la mănăstire. Vedea că această adunare de cinci sau şase fete avea, pe lângă o gândire dreaptă, şi neabătută şi statornicie. Cu pătrunderea sa şi datorită rugăciunilor, vedea că în viitor voia lui Dumnezeu era să întemeieze o mănăstire de maici. Unde însă? Pentru sine îşi dorea mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din insula Skopelos. Dar Dumnezeu unde voia oare? De aceea înţeleptul Părinte le-a îndemnat pe aceste noi fiice ale sale, afierosite Domnului, să cerceteze şi să afle un loc potrivit Şi să-L înştiinţeze de îndată ce-L vor fi găsit. După ce au căutat în mai multe părţi, au găsit în sfârşit în Egina o mănăstire veche, căzută în ruină, ce avusese hramul Izvorul Tămăduirii. Fecioarele l-au convins pe Prea Sfinţit că acela era întocmai locul pe care-l căutau şi astfel i-au înfrânt şi ultimele îndoieli. După ce Părintele s-a încredinţat el însuşi în cursul unei vizite făcute în Egina, şi-a dat consimţământul să se aşeze lângă mănăstire până ce vor fi gata chiliile. Oamenii înstăriţi ai locului s-au arătat interesaţi de refacerea mănăstirii, aflată la o distanţă de numai şase kilometri de oraş, şi s-au arătat doritori să ajute la repararea construcţiilor pe jumătate dărâmate.manastire

În vara anului 1904 trei tinere, având-o drept stareţă neunsă încă pe fecioara cea oarbă, dar luminată de Sfântul Duh, s-au aşezat lângă vechea mănăstire părăsită, în locul numit Xantos. Deşi le dăduse consimţământul viitoarelor călugăriţe să se aşeze acolo, Părintele, ca un suflet sfinţit ce era, mai aştepta încă să se arate voia Domnului. Într-o scrisoare către fiicele sale duhovniceşti, purtând data de 19 octombrie 1904, le vesteşte

„că Dumnezeu ne-a descoperit voia Sa cea sfântă cu privire la întemeierea noii mănăstiri şi că a binevoit ca această sfântă mănăstire să se ridice şi sa strălucească”.

Le mai încunoştinţa că Arhiepiscopul Atenei nu numai că le binecuvântase lucrarea, dar le făgăduise că va face tot ce era necesar ca noua mănăstire să nu se afle sub ascultarea altei mănăstiri, ci să se rânduiască drept locaş de sine stătător. Părintele le spunea şi că Arhiepiscopul făgăduise de asemenea să le sporească obştea cu alte câteva măicuţe de la Mănăstirea Kalamon. Pe lângă acestea, Prea Sfinţitul Atenei aprobase ridicarea unei biserici pe cheltuiala unei binefăcătoare, pe numele său Alexandra, biserică pe care avea intenţia s-o sfinţească el însuşi de Paşte.

Aşa cum reiese din scrisorile sale, care fac dovada unei adânci şi dumnezeieşti înţelepciuni, scrisori pe care le vom cuprinde în această carte, Sfântul nostru Părinte îşi luase asupra-i, pe lângă celelalte obligaţii, şi pe aceea de a se în griji de mănăstire. Judecata sa înţeleaptă şi iubirea ce le-o purta monahiilor şi mănăstirii, din care voia să facă un centru spiritual de slujire a lui Dumnezeu, se văd limpede din grija cu care se preocupa de toate treburile mărunte ale locaşului. Citindu-i scrisorile, nu putem să nu i le admirăm. Cineva, care nu este părtaş la iubirea lui Dumnezeu, obişnuit fiind să despartă lucrurile pe care le socoteşte mai puţin însemnate de întregul căruia îi aparţin, s-ar mira foarte tare văzându-l pe Părintele nostru cu câtă dragoste se îngrijea de treburile cele mai neînsemnate, în vreme ce el era o pajură obişnuită a căuta numai înălţimile vederilor dumnezeieşti.

În acest om sfânt se revărsase prisosul iubirii lui Dumnezeu şi, în numele acestei iubiri, voia, întocmai ca Apostolul Pavel, ca toate lucrurile să se facă „după rânduială”. Deşi avea puterea de a le ridica pe fiicele sale duhovniceşti, învăţându-le ştiinţa lui Dumnezeu, până la al treilea cer, se cobora cu uşurinţă de la înălţimile unde petrecea ca să rânduiască cele privitoare la traiul lor zilnic, cum ar fi hrana şi culcuşul. De ce oare? Fiindcă el pe toate le vedea legate unele de altele, alcătuind o unime ce lucra nedespărţită de Dumnezeu.

Când avea vreme mergea în binecuvântata insulă, ca să le mângâie, să sprijine şi să le călăuzească pe tinerele măicuţe spre adevărata viaţă monahală. Să supravegheze totodată lucrările la mănăstire şi la viitoarea sa chilie, aflată în afara ei. De fiecare dată se folosea de prilej şi slujea, şi predica, semănând cuvântul Domnului în poporul care se aduna din oraş, fiindcă între timp i se întinsese în toată insula faima sfânt făcător de minuni.

Se povesteşte că atunci când Prea Sfinţitul s-a hotărât să meargă pentru prima dată în Egina, după Pastele lui 1904, ca să vadă dacă regiunea era potrivită pentru mănăstire, un tânăr posedat din insulă, ce sigur avea într-însul duh pitonicesc, mai înainte de a ajunge vasul în port, se tăvălea pe jos şi striga:

„Vine… vine stăpânul. Alergaţi să-l întâmpinaţi. Vine sfântul care va mântui insula”.

În timp ce ceilalţi îl loveau, încercând să-l facă să tacă, tânărul şi mai tare striga:

„Vine stăpânul… de la Rizarios. Dumnezeu s-a îndurat de locul acesta, vine Prea Sfinţitul de Pentapolis”.

De cum a debarcat sfântul Părinte făcător de minuni, oamenii l-au întâmpinat plini de evlavie şi i-au povestit toate spusese demonizatul. Părintele a cerut să-l vadă şi, într-adevăr, îndată ce l-au dus la el, tânărul ce mai era încă întins pe jos, tot mai striga:

„Vine stăpânul… vine să mântuiască locul acesta. Va ridica biserică, va ridica cea mai mare mănăstire”.

260px-healing_of_the_demon-possessedÎn faţa acestei privelişti, Prea Sfinţitul şi-a ridicat cugetul şi privirea spre cer, a făcut o mică rugăciune aprinsă şi apoi a atins gura posedatului cu vârful pateriţei sale arhiereşti.

„Duh al lui Pithon – a spus -, tu, viclean şi necurat, îţi poruncesc în numele lui Iisus cel Răstignit să ieşi din tânărul acesta!

Şi demonul a ieşit din copilul acela ce n-avea decât 15 ani. Întâmplarea a făcut înconjurul insulei ca fulgerul. Poporul era stăpânit de o mare evlavie şi teamă de puterea lui Dumnezeu. De aceea, a doua zi, când Părintele se pregătea să plece cu măgăruşul spre Xanthos, locul de temelie al mănăstirii, între cei ce se apropiau să ia binecuvântare de la dânsul se afla şi o tânără femeie bolnavă, ca femeia cu scurgewomanbloodre din Evanghelie. Îndată ce s-a apropiat de Sfântul Nectarie a strigat:

„Stăpâne al meu, Părinte sfânt”,

şi i-a sărutat rasa. După ce a primit binecuvântarea Părintelui, femeia s-a simţit vindecată. Nu contenea a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru minunea de care au aflat toţi locuitorii Eginei.

Tot în acele zile s-a mai arătat un semn minunat, care ne-a rămas consemnat în scris: înainte de plecarea la Atena, locuitorii au trimis câţiva reprezentanţi, ca să-l roage pe Părinte să facă o rugăciune pentru ploaie, căci insula se uscase ca pustiul din pricina unei secete nemiloase, ce ţinea de trei ani şi jumătate. Prea Sfinţitul şi iubitorul de oameni Părinte se grăbea să se întoarcă la slujba sa de la Seminar, dar le-a promis oamenilor că se va întoarce Duminica următoare. Venind ziua de Duminică, tot poporul s-a adunat în Catedrală şi a asistat cu cea mai mare evlavie la Sfânta Liturghie slujită de Părinte. La sfârşit el le-a spus credincioşilor să îngenuncheze şi a început a citi cu credinţă şi lăcrimând rugăciunile speciale de ploaie. Poporul lui Dumnezeu striga cu toată durerea „Doamne miluieşte”, iar Catedrala răsuna plină de jale.

00589După rugăciune Sfântul se pregătea să se îmbarce petrecut de tot poporul, cu evlavie şi dragoste. Avea nădejde la Dumnezeu că va trimite ploaie. Într-adevăr, în aceeaşi după-amiază, după ce s-a urcat pe vapor, trăsnetele au început a brăzda cerul. O dată cu plecarea vaporului a început să cadă o ploaie torenţială care nu s-a oprit zile întregi, încât alţi reprezentanţi ai Eginei l-au vizitat pe Prea Sfinţit la şcoală, ca să se mai roage o dată, de data aceasta ca Dumnezeu să oprească ploaia,care ameninţa acum să facă stricăciuni. Prea Sfinţitul a surâs auzindu-i şi i-a încredinţat că ploaia se va opri după ce Dumnezeu va fi dat pământului atâta apă câtă avusese nevoie.

În această atmosferă începuseră lucrările la biserica mănăstirii al cărei hram avea să fie Sfânta Treime. Tot poporul insulei îl aştepta pe sfânt ca pe mântuitorul insulei. (…)

nectair
Categorie: Articolele mele | Adăugat de: Andrei (11.09.2012)
Vizualizări: 208 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *:

Meniu site

Troparul

Acatistul

Formularul pentru autentificare

Categoriile secţiunii

Articolele mele [14]

Căutare

Mini-chat

...

Sondajul nostru

Evaluează site-ul meu
Total răspunsuri: 17